Death Proof (2007)

Mulţi au strâmbat din nas atunci când au auzit despre ce este vorba în acest film. Tarantino şi Robert Rodriguez şi-au dat mâna într-un nou proiect. Ei s-au gândit să aducă un omagiu thrillerelor de categorie B, care rulau în anii 70 în cinematografe specializate, denumite grind houses. Cele două filme, Death Proof şi Planet Terror, sunt independente unul de celălalt din punct de vedere al acţiunii şi au ca punct comun pasiunea pentru lucruri mai ciudate a lui Tarantino şi Rodriguez. Păi, ce te poţi aştepta de la un film care are ca personaj principal un psihopat care ucide cu ajutorul unei maşini realizată după cele folosite de cascadori în filme ? Ce ar putea fi interesant la o asemenea producţie ?

Cine a gândit aşa, a avut de pierdut. Tarantino realizează cea mai bună producţie de categorie B, un film ce respectă caracteristicile genului, dar care reuşeşte să păstreze şi stilul celebrului regizor. În Death Proof nu este important ce se întâmplă, ci CUM se întâmplă. Iar Tarantino este un maestru neîntrecut al detaliilor. Imaginea este voită neclară, o scenă este tăiată mai brutal la montaj pentru că aşa se întâmpla în acele cinematografe, povestea nu are cine ştie ce întortocheri tocmai pentru că producţiile respective nu erau prea sofisticate. Tarantino păstrează tot stilul şi adaugă ingredientele casei: dialoguri beton (ce amintesc de cele din Reservoir Dogs), actori credibili şi extrem de potriviţi pentru rol, plus o doză apreciabilă de violenţă. Nu vă speriaţi, în ciuda a două scene mai tari şi a subiectului, filmul e mai cuminte decât celelalte producţii ale lui Tarantino.

Regizorul merită apreciat şi pentru alt lucru. E printre puţinii creatori de film care face producţii care să-i placă lui în primul rând şi dacă mai plac şi altora, bine, dacă nu, iarăşi bine. Tarantino se joacă foarte mult în Death Proof şi raportează multe scene la producţiile sale anterioare. Nu îl interesează că poate cineva vede direct Death Proof fără să fi vizionat vreun alt film de-al său şi nu poate înţelege chiar toate nuanţele sau toate raportările sale la trecut. Astfel, telefonul mobil al unui personaj sună asemeni unei melodii din Kill Bill, culoarea galbenă revine şi înacest film, ba mai mult dublura lui Uma Thurman în acelaşi Kill Bill are rol principal aici. De asemenea, el ne propune un nou dans care poate deveni la fel de celebru ca cel dintre Uma Thurman şi John Travolta în Pulp Fiction.

Deşi Death Proof pare un film făcut de mântuială, fără un subiect strălucit şi cu unele erori tehnice, asta e doar o impresie superficială. De fapt, el este o bijuterie migalită cu talent şi pasiune, dar ascunsă sub un strat gros de noroi şi care poate fi apreciată la adevărata sa valoare numai de cunoscătorii genului. Pentru ceilalţi nu e decât „o altă prostie a lui Tarantino”.

Vizionati trailer: