Amour (2012)

Ne apropriem cu paşi repezi de gala premiilor Oscar şi ne delectăm tot mai mult cu producţii de înaltă clasă, printre care se numără şi filmul acestei recenzii. Însă, aş putea spune că Amour nu poate fi pus chiar laolaltă cu celelalte pelicule nominalizate. O producţie ce-şi are originea în Franţa, vine şi propune publicului un alt fel de iubire, mai neobişnuită. Pentru cei care sunt fani ai filmelor de popcorn, zgomotului şi nume sonore, Amour nu este o recomandare. Nu a fost creat pentru publicul larg, nici pentru cel dornic să fie impresionat vizual, ci pentru cel care este îndrăgostit de cinematografia franceză, pentru cel care vrea să simtă emoţia filmului, nu să-i găsească un înţeles.

Anne şi Georges sunt doi bătrâni pensionari, amândoi cu o pasiune pentru muzică, care-şi trăiesc viaţa liniştiţi. Căsnicia lor este pusă la grea încercare atunci când Anne suferă un atac cerebral, iar soţul ei trebuie să o îngrijească, cu promisiunea că nu o va mai interna niciodată în spital. Speranţele lor pentru o viaţă liniştită se diminuează pe măsură ce starea Annei se înrăutăţeşte.

Câte poveşti de dragoste nu am auzit până acum? Câte happy end-uri nu am consumat la atâtea drame, fericiţi când totul se termină cu bine? După o viaţă petrecută împreună, cei doi ar trebui să se bucure de o bătrâneţe liniştită şi fericită, dar în schimb dragostea lor este supusă încă unui obstacol, poate cel mai greu de depăşit. Anne nu suportă ideea de a fi o povară pentru soţul ei, iar Georges nu poate să o vadă în chinuri. Aceasta îşi pierde demnitatea, în postura de invalidă simte cea mai mare umilinţă, pentru cineva care o viaţă întreagă a trăit independentă. Filmul este de o sinceritate absolută, fără menajamente, ilustrează povara infirmităţii într-o căsnicie. Scenele le veţi găsi de o simplitate impunătoare, fără artificii şi fără dorinţa de a impresiona prin faimoasele lacrimi şi bocete, la care mai apelează uneori producătorii americani. Filmul nu este pus nici pe fast forward, totul se desfăşoară lent, fără nicio grabă de a induce emoţiile cuvenite. Deşi, dacă îmi este permis să spun, unele scene (mai spre final) sunt un pic prea mult lungite. Emmanuelle Riva o interpretează pe Anne excepţional, cu multă naturaleţe şi demonstrează că un asemenea joc actoricesc nu trebuie trecut cu vederea de juriul premiilor Oscar. Să te pui în locul unui om care a suferit două atacuri cerebrale, să te comporţi ca el şi să convingi publicul nu-i lucru uşor.

Amour nu este o peliculă de la care vei rămâne cu scene sau replici memorabile, intrate în istorie. La un moment dat, Georges îi povesteşte Annei cum a fost la un film în tinereţe, care l-a emoţionat profund: I don’t remember the film either. But I remember the feelings. Parcă vorbea despre Amour…

Vizionati trailer: