Cel mai iubit dintre pamanteni (1993)

Filmul Cel mai iubit dintre pamanteni imi este foarte drag pentru ca are in spate o poveste consistenta, un joc magnific al lui Stefan Iordache si multa ironie la adresa comunismului si a celor care se subordoneaza acestei doctrine. Si mai ales, toata povestea se constituie sub forma unui ras amar, care predomina in film, dincolo de toate nedreptatile, de toata prostia si incercarea de a-i indobitoci pe cei care se raporteaza altfel la oranduirea sociala existenta, care au tupeul sa rada si sa faca bascalie de ceea ce sunt nevoiti sa traiasca.

Victor Petrini (Stefan Iordache) este profesor de filosofie la Universitate, are o sotie, pe Matilda (Maia Morgenstern) si o fetita. Viata lui se schimba in momentul in care este ridicat de Securitate dupa interceptarea unei scrisori considerata compromitatoare. Aici incepe un adevarat calvar pentru Petrini, care, odata ajuns la inchisoare, trebuie sa suporte umilinta, prostia si procesul de “reeducare”. Comandantul lagarului (Dorel Visan) spune: “Toti a venit aici pentru reeducare, adica sa invete o meserie din care sa se hraneasca pe sine si, ulterior, familiile lor”, iar “noi, educatorii, suntem ca niste doctori care sta la capataiul bolnavului si asteapta pana se face bine”. Petrini este pus fata in fata cu cei care implementeaza ideologia comunista, proces care se manifesta prin incercarea de uniformizare. In inchisoare este nevoit sa suporte multe lucruri dure, se confrunta cu moartea si cu durerea, atat cea fizica, cat si cea psihica. Filmul prezinta si ceea ce se intampla la iesirea sa din inchisoare, infruntarea unei realitati dure si brutale, din care lipseste orice urma de umanitate si prietenie. Viata sa va fi marcata de experienta detentiei, iar in momentul in care o ia de la capat apar alte lucruri care ii pericliteaza echilibrul fragil al universului sau interior.

Am apreciat la acest film revolta personajului principal impotriva unui sistem impovarat de constrangeri, compromisuri, minciuni, gandirea sa lucida si critica la adresa realitatii, idealurile lui si infrangerea acestora, strigatul lui sfasietor intr-o lume in care valorile morale si spirituale, stabilitatea si frumusetea sufleteasca au disparut. Este o incursiune lucida intr-un univers distorsionat, haotic si mizerabil, in care supravietuirea inseamna sa treci peste noi lovituri, pana cand, la un moment dat, este distrus si ceea ce era cel mai frumos in viata ta. Mi-a placut mult ironia lui Petrini, modul in care se raporteaza la o realitate subreda, putrezita, dominata de prostie si superficialitate, interese si compromisuri, in care nimic nu mai e autentic. Sunt de parere ca prin acest film s-a pastrat mesajul din cartea lui Marin Preda, desi uneori pelicula este cam stufoasa. Va recomand sa il vedeti, este un tablou foarte bun al epocii comuniste si al protestului unui intelectual impotriva dezumanizarii si uniformizarii prin “reeducare”.