Cyrus (2010)

Vorbisem despre “Cyrus” la un moment dat cu foarte mult entuziasm, considerând proiectul o comedie cu potenţial. Entuziasmul s-a evaporat, dar cel mai mare şoc a fost că filmul este pe departe a fi o comedie, deşi suferă (oficial) de grimasele acestui gen. Ce rămâne astfel? O poveste cu şanse cât se poate de reale de trăit, nişte personaje construite beton şi cimentate de prim-planuri oarecum obositoare. Serios, cred că i-am studiat expresia feţei şi ridurile lui John C. Reilly mult prea în detaliu şi nu mi-a picat bine. Pe Marisa Tomei o predăm vinului, căci readuce expresia “mai bun odată cu trecerea vremii” şi deşi timpul şi-a pus amprenta şi pe chipul ei, reuşeşte să se achite cu o nonşalanţă frumoasă de rol. Steluţa o primeşte însă Jonah Hill, care cu aceeaşi figură de “it wasn’t me” face un rol bun, depărtându-se de imaginea de funny guy câştigată cu ajutorul comediilor. Putem aminti de “Cyrus” ca proiect al fraţilor Duplass şi ca alegere oficială a două din festivalurile de film ale acestui an: Sundance şi SXSW. Ce rămâne în urmă? O poveste, dialoguri previzibile, personaje convingătoare dar totuşi mult prea complicate pentru o existenţă ce se dovedeşte a fi pe alocuri banală şi fără substanţă.

Dacă vă gândiţi că Cyrus este numele vreunui erou pierdut în scenariu şi despre el vom putea discuta în următoarele rânduri, vă înşelaţi. Are importanţa sa, însă cu personajul principal de-abia acum ne vom întâlni: John (John C. Reilly) nu ar avea nimic de spus în mod normal. Lucrează în publicistică şi cel mai important de menţionat, se află în proces de divorţ cu Jamie (Catherine Keener). Asta nu îi opreşte pe cei doi însă să păstreze o relaţie de prietenie (pură din partea ei, cu accese de murdărie din partea lui), în genograma dezbinată intrând mai nou şi actualul logodnic al femeii, Tim. Pentru noul statut pregătit pentru el, John nu face mare lucru să facă faţă, asta dacă luăm în considerare introvertismul şi starea de letargie în care acesta este cufundat. Însă, încurajat de fosta nevastă, decide să-şi facă apariţia la o petrecere, prilej cu care o va întâlni pe atrăgătoarea Molly (Marisa Tomei). Flirtul reuşeşte, schimbul de priviri galeşe nu conteneşte să apară şi cei doi se află la un pas de idilă. În cele din urmă, îl veţi cunoaşte şi pe Cyrus, piesa de rezistenţă a femeii.

Şi da, Cyrus este interpretat de înstelatul pentru astăzi, Jonah Hill, asta în cazul în care n-aţi reuşit să faceţi legăturile din timp. Revenind, dinamica (deşi până şi termenul cu pricina pare mai rapid decât modul în care curg evenimentele) filmului este una lentă, sarcastică pe alocuri şi uneori reuşeşte să se complice prea uşor. De fapt, per ansamblu, putem afirma că scenariul reuşeşte să redea plăcerea aproape masochista a indivizilor de a-şi complica existenţa, de a analiza la recele de la frigider oricare fapt sau vorba mărunt(ă), pentru ca mai apoi să se complice din nou. De Cyrus/Hill sigur o să vă placă, kidu’ (îmi permit să-l numesc strict din perspectiva rolului) pare să-şi fi exersat cu o adevărată pasiune mutrele şi replicile de tânăr cu probleme. Însă da, cu toate acestea, filmul nu străluceşte pe toată dimensiunea sa, din păcate.

Vizionaţi trailer: