Am văzut multe filme despre război în ultima vreme. Cu mai multe sau mai puţine clişee; militând mai mult sau mai puţin pentru încetarea răboiului; încercând mai mult sau mai puţin să şocheze din punct de vedere vizual. Până şi Academia Americană s-a arătat impresionată de un astfel de film, acordând Oscarul pentru cel mai bun film din 2009 lui The Hurt Locker. Însă, The Way We Get By e diferit, e altfel, vorbeşte despre război, dar nu acesta este scopul lui. Aron Gaudet doar se foloseşte de acest subiect pentru a atrage atenţia asupra unui alt lucru, pe care te las să-l descoperi urmărind acest excelent documentar.
Privirea indiscretă a camerei urmăreşte vieţile a trei oameni.
În primul rând, este vorba despre chiar mama regizorului – Joan Gaudet: o femeie de 75 de ani, ce se trezeşte la orice oră din noapte şi pe orice vreme pentru a întâmpina soldaţii americani care se întorc din taberele militare din Irak şi Afganistan. Sănătatea ei este destul de fragedă, dar refuză să renunţe la acest obicei, care a devenit un fel de ritual pentru d-na Gaudet. Jerry Mundy şi-a pierdut atât fiul cât şi soţia, în urmă cu câţiva ani, şi, totodată, este veteran de război. În vârstă de 74 de ani, acesta găseşte în acţiunile sale de voluntariat un mod de a uita supărările şi de a se amuza. Întotdeauna îl fascinează momentele în care soldaţi cu o statură fizică impunătoare iau telefonul în mână, îl duc la ureche şi rostesc cu o voce tremurândă: “Bună, mamă!” Bill Knight este cel mai în vârstă dintre cei trei, are 87 de ani, este singur, doar el şi cu o mulţime de pisici, pe care nu îşi mai permite să le hrănească. A luptat în cel de-al doilea război mondial, iar acum se luptă cu amintirile, singurătatea şi cancerul la prostată, care îi ameninţă viaţa.
Aron Gaudet are un stil neutru, nu încearcă să ne impună propria sa părere şi nici opiniile personajelor sale despre război. Prin The Way We Get By a reuşit să câştige admiraţia majorităţii criticilor din Statele Unite, de pe la diferitele festivaluri la care a intrat în competiţie, şi să ofere publicului o privire emoţionantă, deloc falsă sau artificială, asupra vârstei a treia. Cele trei persoane din filmul său încearcă să nu rateze nicio ocazie de a strânge mâna soldaţilor întorşi “acasă”, îi îmbrăţişează şi le oferă posibilitatea de a-şi suna gratis rudele, chiar din aeroport. Toate aceste lucruri îi fac pe aceşti bătrâni să se simtă utili şi mai puţin singuri.
