Year of the Horse (1997)

Dacă iubeşti rock-ul şi, în particular, grunge-ul, atunci Year of the Horse e un film pe care n-ar trebui să-l ratezi,… cu toate că nu e un film în adevăratul sens al cuvântului. E un documentar realizat de către regizorul american Jim Jarmusch, căruia îi lipseşte, însă, tocmai acel umor fin, uşor ironic, ce-i caraterizează opera. Se apropie mult de un concert rock, în care Neil Young şi colegii săi de la Crazy Horse cântă câteva dintre melodiile care i-au făcut cunoscuţi.

În doar 108 minute, Jim Jarmusch încearcă să ne aducă aproape o formaţie care există de mai bine de 40 de ani: nişte bătrânei obsedaţi de muzică şi, la un moment-dat, de droguri. Filmat în culori fade, folosind tehnica Super 8, Hi Fi 8 şi filmul pe 16 mm, Year of the Horse te face părtaş la originea grunge-ului. Regizorul american combină secvenţe din concertele trupei Neil Young and Crazy Horse susţinute de-a lungul turneului din 1996, cu inserturi din turneele care au avut loc în 1986 şi 1976. În plus, sunt prezentate şi scurte interviuri cu tatăl lui Neil Young şi membri formaţiei: Billy Talbot, Poncho Sampedro şi Ralph Molina. Discuţiile, purtate într-o spălătorie de rufe, sunt absolut naturale, auzim chiar şi vocea lui Jarmusch, din spatele camerei, şi remarcile adresate acestuia. Neil Young răspunde clar şi fără urmă de ezitare la întrebarea “cine este el”: chitaristul de la Crazy Horse, iar Frank “Poncho” Sampedro, celălalt chitarist al trupei, vorbeşte despre ce simte în momentul în care este pe scenă: nu se mai gândeşte la nimic altceva şi se lasă în voia muzicii.

Personal, nu mi-a plăcut lipsa de culoare, iar cântecele sunt interpretate în mod normal până în momentul în care se termină versurile; de acolo, orchestraţia devine puţin redundantă, se repetă “la nesfârşit”. Însă, asta e! Nu poţi mulţumi pe oată lumea!
Şi chiar şi după vizionarea filmului, rămân la părerea că vocea lui Neil Young nu e făcută pentru un astfel de gen muzical. De fiecare dată când îl ascult, nu-mi pot scoate din minte cântecul său din 1992 – Harvest Moon, care nu are absolut niciun pic de grunge în el.