Iată o actriţă căreia nu i-am prea dat importanţă. Şi chiar nu merita un asemenea tratament. Pentru că atunci când apare pe ecran, Tilda Swinton nu o face doar pentru a interpreta un personaj, ci DEVINE acel personaj, încât nu o mai recunoşti. Şi în Julia, Swinton îşi ia rolul în serios şi se transformă într-o femeie pe care ţi-e greu să o placi. Probabil că nici nu-şi doreşte asta. Puţin îi pasă. Julia nu dă niciun ban pe părerea vreunei persoane. Oricare ar fi aceasta.
Proaspăt concediată, Julia, personajul central al poveştii lui Zonca, se vede pusă într-o situaţie dificilă. La ţanc, însă, apare o vecină, Elena (Kate del Castillo), care îi povesteşte despre copilul ei, aflat în custodia bunicului (care se întâmplă să fie multimilionar). Numai că bunicul copilului nu îi dă voie Elenei să-şi vadă fiul. Drept pentru care, Elena îi descrie Juliei un plan de răpire a copilului, invitând-o şi pe aceasta să i se alăture. Oricât de fără scrupule şi morală ar părea Julia, iniţial, până şi ei i se pare că planul Elenei este, pur şi simplu, demenţial şi bolnav. Dar, până la urmă, acceptă să intre în joc şi filmul devine un carambol de situaţii (majoritatea puţin credibile), în care vedem o femeie crudă, fără sentimente, obişnuită să găsească o serie de minciuni pentru fiecare persoană pe care o întâlneşte; o femeie ghinionistă, debusolată, care încearcă să se păstreze lucidă, să nu scape lucrurile de sub control.
Totodată, pe măsură ce timpul trece descoperim şi o latură umană a Juliei şi… latura plictisitoare a filmului.
Catalogat drept un film de artă, Julia îţi captează atenţia, este ceva diferit, puţin neverosimil şi puţin prea lung, însă studiul de personaj realizat de către regizorul francez Erick Zonca este unul parţial reuşit. Spun parţial, pentru că nu am înţeles de ce sânul stâng al Tildei refuză de multe ori să rămână acoperit. O astfel de nuditate gratuită îmi dă impresia unui film de duzină,… într-un mod plăcut (totuşi!).
