Flight (2013)

După 12 ani de stat pe bară, Robert Zemeckis se reîntoarce în scaunul regizoral și direct pe marile ecrane cu pelicula Flight. Printre filmele cele mai cunoscute ale lui amintim: seria Back to the Future, Cast Away sau Forrest Gump. Mi-a părut foarte rău că am văzut trailerul înainte pentru că oferă mult mai multe informații decât mi-ar fi plăcut să dețin înainte de vizionare. Probabil că acest lucru era oarecum inevitabil, având în vedere simplitatea poveștii per ansamblu și numărul mic de întâmplări propriu-zise. În legătură cu apartenența la un gen, cred că părerile vor fi împărțite între dramă și acțiune, cel din urmă element fiind prezent pentru prima jumătate de oră și lipsind cu desăvârșire în rest.

Flight este vorba despre un pilot care aterizează în mod incredibil un avion, salvând numeroase vieți. După o anchetă preliminară efectuată de oficialități, există riscul ca el să fie învinovățit pentru accident având în vedere starea de ebrietate în care se afla pe întreaga durată a cursei. Alcoolismul de care suferă noul „erou” se amplifică pe măsură ce ancheta se desfășoară și întreaga lui carieră stă în balanță. În paralel, urmărim și întâmplările care se petrec în jurul lui Nicole (interpretată de Kelly Reilly), o femeie care se luptă și ea cu dependența, cum cele două personaje ajung să se cunoască și cum ea devine o piatră de temelie în drumul lui spre recuperare.

12 ani sunt mulți în industria cinematografică și cred că Zemeckis este foarte nostalgic cu privire la „zilele apuse”. Coloana sonoră vine și sprijină această afirmație, dând chix aproape de fiecare dată. Serios vorbind, îți trebuie multă măiestrie să greșești cu Rolling Stones, Van Morrison, Paul McCartney și John Lennon care se potrivesc fix ca nuca-n perete cu fiecare din scenele alese. Mi-ar fi plăcut ca John Goodman să apară mai mult de trei minute în total și Don Cheadle să ne arate mai mult din acel „sass” cu care ne-a obișnuit în House of Lies. În acest film, regizorul se joacă cu drama unui alcoolic. Spun că se joacă pentru că deși e treabă serioasă, nu o îmbrățișează în totalitate, o tratează oarecum superficial cu scene mai mult decât banale. Sfârșitul vine și salvează filmul pe ultimele 20 de minute, când ne sunt oferite niște momente de sinceritate și regrete, jucate formidabil de Denzel Washington. Nu știu a cui este vina, dar personajul nu mi se pare a fi unul foarte rotund, filmul trecând prin stările lui cu „ușurința” cu care un cub se rostogolește la vale. Filmul va avea premiera pe 22 februarie și merită văzut, chiar și numai pentru scenele de debut care sunt un roller coaster de emoții.

Vizionați trailerul: