Hanna (2011)

Noua producție a lui Joe Wright m-a lăsat fără cuvinte și nu în sensul bun. Eu una l-am văzut ca pe o variantă la polul opus a personajului interpretat de Miles Cyrus. Recomand filmul aceleiași categorii de vârstă. Nici măcar lor, dacă ar fi să mă gandesc mai bine și să iau în considerare scenele horror de crimă. De fapt nu știu cui să-l recomand. Povestea este o adunătură de clișee și bancuri răsuflate care urmăresc o serie de indicii care se unesc abia în final cu pretenția unui puzzle interactiv.

Hanna, dar nu Montanna este o adolescentă special antrenată de tatăl său pentru a face față unor situații foarte dificil de îndurat fizic, fără a ignora însă educația intelectuală precum cultura generală ori cunoașterea mai multor limbi. Toată această pregătire pare exagerată la inceput, dacă ne raportăm la pustietatea în care tânăra a crescut, însă capătă sens când abilitățile sale de luptă îl mulțumesc pe mentor iar dorința adelescentei de a explora lumea devine tot mai vizibilă în discuțiile celor doi. Povestea se transformă într-o pânză de paianjen pe măsură ce se tot formează conexiuni între detalii iar în prim plan avem experiența tinerei de a explora lumea. Hanna, dar nu Montana, trece peste păduri înghețate și deșerturi de nisip cu o rezistență inumană, aproape răușește să fie sărutată de un băiat, ucide soldați fără milă, își face prieteni și descoperă muzica. Acesta este chiar un element cheie în traseul descoperii sale.

Că tot veni vorba, coloana sonoră a filmului a fost demențială, realizată de cei de la “The Chemical Brothers”. Evident, au existat și clișee dar nu numai sonore. Pe langă pașii de balet ai unui moșuleț haios și luptele atât de expirate în slow motion, scena preferată a fost atunci când pericolul cel mare apare din gura lupului la propriu. Absolut surprinzător! Cine s-ar fi gândit la așa ceva?

Vizionati trailer: