Aşa cum Mihaela te anunţa, nu mai este mult până la debutul celei de-a patra ediţii a Festivalului Internaţional de Film NexT. Iar, anul acesta, organizatorii s-au gândit să reînvie secţiunea Şi ei au fost Next Generation. În cadrul acesteia, va fi prezentat lungmetrajul de debut al cineaştilor Christine Molloy şi Joe Lawlor – Helen. Despre Helen vreau să-ţi vorbesc în continuare. Şi, pentru a fi clar încă de la început, este un film pe care ţi-l recomand. S-ar putea să nu fie pe placul tuturor, mai ales al celor care doresc să vadă acţiune, însă este o mostră de cinema veritabil, iar, pentru un debut, este de-a dreptul impresionant.
Pentru a ajunge la Helen, realizatorii ţes o poveste în care o fată, pe nume Joy, dispare inexplicabil, poliţia găsind în urma ei doar câteva lucruri, printre care şi o jachetă galbenă. Se doreşte filmarea reconstituirii ultimelor momente cunoscute din viaţa fetei şi, pentru asta, se caută o persoană care să-i semene. Aşa facem cunoştinţă cu Helen (Annie Townsend), o tânără fără visuri, fără idealuri şi aproape fără trecut. Helen acceptă să-i ajute pe investigatori, iar, pe parcurs, îi cunoaşte pe părinţii lui Joy şi chiar şi pe iubitul acesteia, Danny (Danny Groenland).
Întrebată, la un moment-dat, la şcoală, în cadrul unui curs, ce aşteaptă de la viitor, Helen răspunde surprinzător: nimic, în mod special. Apoi, recunoaşte că şi-ar dori să se trezească într-o dimineaţă şi să fie altcineva. Cred că este un lucru la care mulţi visăm: să fim o altă persoană, să ne descotorosim de propriul Eu şi să începem o altă viaţă.
Încetul cu încetul, Helen se infiltrează în lumea fetei dispărute: profită de invitaţia părinţilor lui Joy şi li se alătură acestora într-o seară, la cină; merge să-l cunoască pe prietenul lui Joy şi reuşeşte să-l impresioneze, probabil acesta chiar o sărută. Spun probabil pentru că astfel de detalii rămân la timpul condiţional-optativ. Este aici o scenă care mi-a plăcut foarte mult. Helen îi mărturiseşte lui Danny că nu a fost sărutată niciodată. Danny o întreabă ce părere are dacă ar fi el primul care face acest lucru. Helen răspunde, fără a sta prea mult pe gânduri, că i-ar plăcea. Dar camera pleacă în căutarea altei secvenţe.
Am trecut puţin în revistă ce au spus şi alţii despre acest film şi am observat că mulţi s-au simţit dezamăgiţi; după cum a început filmul, se aşteptau la un thriller, multiplele scene statice i-au plictisit şi, în cele din urmă, nu au înţeles ce au dorit realizatorii să facă.
Recunosc că şi eu am observat un pic prea uşor că este vorba despre un film de debut. Cu excepţia personajului central, interpretat de către Annie Townsend, celelalte sunt dezvoltate foarte puţin. Însă mişcarea camerei, cadrele obţinute, lumina şi atenţia acordată psihologiei Helen-ei m-au impresionat. Cei doi regizori surprind în amănunt fiecare gest şi reacţie a acesteia încât ne fac pe noi, cei din public, să empatizăm cu personajul, reuşesc să ne determine să ne pese de ceea ce se întâmplă cu ea.
De fapt, deşi începe cu dispariţia unei fete şi cu poliţia încercând să descopere ce s-a întâmplat, filmul se foloseşte de acest eveniment pentru a ne prezenta o fată singură, timidă, fără idealuri, care tocmai împlineşte 18 ani şi se pregăteşte să părăsească orfelinatul, care îşi doreşte să fie iubită (nu prea contează de către cine), care îşi doreşte o familie, un loc numai al ei.
Helen reprezintă un studiu de personaj al unor regizori aflaţi la primul lor lungmetraj, a căror evoluţie se anunţă promiţătoare. Christine Molloy şi Joe Lawlor au fost selecţionaţi în competiţia NexT 2007 cu scurtmetrajul Daydream, iar acum revin la Bucureşti, filmul lor, Helen, fiind proiectat în premieră, în România, la Cinemateca Eforie, pe 16 aprilie, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Next 2010.
