Incendies (2010)

Incendies este un film in care adevarul ti se ofera gradual, lasandu-ti posibilitatea sa cunosti, sa te familiarizezi cu o lume care la un moment dat devine absurda, sa intelegi intr-un final ca era necesar ca lucrurile sa se deruleze in acest fel. Intelegi ca anumite adevaruri trebuie intelese printr-o explorare profunda a lucrurilor si ca nu pot fi spuse pur si simplu.

Filmul, regizat de canadianul Denis Villeneuve, este o adaptare a piesei Scorched, apartinand lui Wajdi Mouawad. Inceputul filmului, in fundalul caruia se aude Radiohead, anunta o poveste dramatica. Intr-o casa din desert vedem cum mai multi copii sunt tunsi de catre soldati arabi. Unul dintre copii se uita fix la camera, avand deja o privire amenintatoare de om matur. Actiunea filmului se muta apoi in Montreal, Canada, unde doi tineri, frati gemeni, Jeanne si Simon Marwan, interpretati de Melissa Desormeaux-Poulin si Maxim Gaudette, au venit la notar pentru a afla ce scrie in testamentul mamei lor, care decedase recent. Notarul  (Remy Girard) le citeste un testament destul de ciudat, prin care mama lor le cerea sa inmaneze doua scrisori, una tatalui lor (despre care stiau ca murise), iar cealalta fratelui lor (despre existenta caruia nu stiau nimic). Astfel incepe o calatorie intr-un trecut marcat de violenta, razboi si durere. Filmul se deruleaza in doua planuri, care se intercaleaza.  Sunt redate doua povesti, o parte din viata mamei celor doi tineri, Nawal (Lubna Azabal), paralel cu cautarile initiate de fiica sa, care pleaca intr-o tara din Orientul Mijlociu (nu ni se spune in film despre ce tara e vorba), unde se nascuse mama sa. Filmul surprinde conflictul dintre populatiile crestine si musulmane din Orientul Mijlociu, violentele aparute pe fondul acestuia si reflectarea lor in viata personajelor din film.

Este un film trist, dur, care se deruleaza natural, dar, odata ce avansezi in vizionarea lui, te izbesti de lucruri dureroase si din ce in ce mai absurde. Iar la final afli un adevar cumplit. Mi-a placut foarte mult acest film pentru ca stie sa te emotioneze, poate sa redea intr-un mod incredibil de frumos povestea unei vieti, ridica niste probleme importante legate de relatiile dintre oameni, de inchisoare, de razboi, fara a folosi artificii lacrimogene inutile. Adaug aici si jocul minunant al actorilor (mi-a placut foarte mult Lubna Azabal) si meritul unui regizor foarte bun. Va recomand sa il vedeti, sigur va merita. Asa cum spunea unul dintre personaje, “moartea nu e niciodata sfarsitul unei povesti. Inca mai sunt urme”.

Vizionati trailer: