Regia: Joel Coen
Actori: John Turturro, John Goodman, Judy Davis, Steve Buscemi, Michael Lerner
Aflat intre primele filme ale fratilor Coen, Barton Fink este chiar si asa o capodopera din punct de vedere al regiei, scenariului si interpretarii. O poveste construita exemplar despre chinurile creatiei literare, despre cat de greu este sa reusesti o noua opera remarcabila, dupa ce anterioara a fost un succes, despre stradaniile unui om sa gaseasca inspiratia in tot ce il inconjoara, cu atat mai ciudat, cu cat ceea ce i se cere este un scenariul unui film de categoria B, pe care se parea ca oricine e in stare sa il faca.
Fiind un autor de piese de teatru de succes atat la public, cat si la critica, dar in New York, Barton Fink este sfatuit de prieteni si impresari sa isi incerce norocul la Hollywood, locul unde sunt banii cei multi si publicul “adevarat”. Fiind un timid din nastere, niciodata vindecat, ii asculta pe toti cei din jurul lui, credinta sa in oameni fiind fara margini. Numai ca orasul Los Angeles este foarte departe. Si iata-l singur, intr-un hotel care pare desprins din filmele cu fantome, cu un receptionist (Chet-Steve Buscemi) care le face pe toate, cu un lift condus
de un batranel in pragul mortii, cu tantari hrapareti si tapet care cade de pe pereti. Intr-un asemenea loc, e clar ca inspiratia nu vine de nicaieri. Si nici cand i se propune primul contract-scrierea in orice conditii si forma a unui scenariu pentru un film de lupte de categoria B (un fel de Sport sangeros al acelor timpuri, cu un Jean-Claude Van Damme interbelic), nu capata mai multa incredere in sine. Unde e sursa de inspiratie? Intr-un alt scriitor, cazut in uitarea de sine dupa succesul de odinioara, trecand din betie in betie? In secretara/iubita acestuia, devenita amanta lui Fink si asasinata in patul acestuia? In vecinul de palier de la hotel, un agent de asig
urari care ii devine un adevarat confident? Ceva trebuie sa ii trezeasca dorinta de a scrie din nou.
Nu este un film comod pentru public, fiind o analiza atenta a lumii literare in paralel cu comercialismul excesiv pe care il practica Hollywood-ul inca din anii 1940, dar cu atat mai mult in prezent. De aceea, nu este suficient cunoscut spectatorilor, desi a fost apreciat de critici, primind trei premii la Cannes 1991 (Palm d’Or si cel mai bun regizor-Joel Coen, dar si cel mai bun actor, deplin meritat pentru John Turturro), dar si trei nominalizari la Oscarurile anului 1992-cea mai buna scenografie, cele mai bune costume si cel mai bun actor in rol secundar-Michel Lerner. Iar peste toate acestea, este remarcabil recitalul actoricesc al cuplului John Turturro-John Goodman.
