Lincoln (2013)

Nu ştiu de voi, dar eu întotdeauna am fost fascinată de istorie. Dacă îţi cunoşti trecutul, poţi înţelege prezentul. Drept urmare, am aceeaşi înclinaţie spre filmele istorice, iar când ştiu că inconfundabilul Steven Spielberg a ocupat scaunul de regizor, nu mai stau pe gânduri şi purced cu multă încredere la cinema. Nu am fost câtuşi de puţin dezamăgită. Lincoln este o producţie cu adevărat deosebită, iar Daniel Day Lewis are o interpretare excepţională. De fapt, nici nu l-am văzut pe actor în fata ochilor mei, pesemne că era doar Abraham Lincoln. Totuşi, cele douăsprezece nominalizări la Oscar sunt mai degrabă flatante, decât un punct de reper în recomandarea peliculei. Filmul este bun, dar ştim cu toţii că portretizarea Americii ca tărâm al făgăduinţei, speranţei şi libertăţii, va unge întotdeauna sufletele patriote. Inclusiv pe ale criticilor.

Să ne întoarcem în timp, în perioada Războiului Civil (1861-1865), când cel de-al şaisprezecelea preşedinte american se luptă pentru ca amendamentul ce prevedea abolirea sclaviei să obţină cele “20 de voturi” să intre în vigoare. Războiul se desfăşoară pe fondul acestei bătălii între democraţi şi republicani, albi şi negri, ilustrând prăpastia dintre Nordul liber şi Sudul îngenuncheat de sclavie. Figura proeminentă este, desigur, Lincoln, iar filmul urmăreşte deopotrivă construirea portretului preşedintelui American în ultimele sale luni de viaţă. Scenariul are la bază o carte intitulată Rivalii: Geniul politic a lui Abraham Lincoln.

Un capitol important din istoria americană se deschide în faţa ochilor noştri. Un moment de cumpănă, surprins în toată complexitatea lui, egalitatea între oameni, toţi suntem aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu şi toţi ar trebui să beneficiem de aceleaşi drept universal, libertatea. Pentru o hârtie care atestă acest lucru se varsă un ocean de sânge. Bătălia se duce nu numai pe câmpul de luptă, ci şi in spatele zidurilor de la Casa Albă, mulţi sunt cei care nu-şi pot lăsa deoparte prejudecăţile, frica de a-şi transforma ţara într-o “America a ciorilor” este mult prea mare. Deasupra tuturor se află Lincoln, un preşedinte iubit de popor, a cărui voinţă de fier intră în contrast cu aspectul său gârbovit, mişcările sale incete şi vocea mereu caldă. Este evidenţiat talentul său narativ şi poveştile sale cu un conţinut moralizator. Cele două ipostaze ale lui Lincoln, omul de familie şi omul politic, nu se deosebesc foarte mult. Drama pierderii unuia dintre fii săi este purtată în sufletul său, în timp ce devotata sa soţie trebuie să-şi păstreze zâmbetul pe buze, să-şi îndeplinească atribuţiile de prima doamnă. Teama că fiul cel mare, Robert, este mânat de elanul juvenil să plece la război, îi încolţeşte sufletul.

Este excepţional felul în care Daniel Day Lewis dă viaţă personajului, iar nominalizarea pentru cel mai bun actor nu-i deloc surprinzătoare. Problema este următoarea: Cine să câştige Oscarul? Hugh Jackman sau Daniel Day Lewis? Deşi am fost încântată de Lincoln, susţin încă o dată că lui Hugh Jackman i-ar trebui acordat premiul. Să interpretezi o personalitate istorică nu-i treabă uşoară, dar cred că adevărata provocare a fost pentru cel care este mereu privit ca Wolverine, cu trupul bine sculptat şi iată, poate juca într-un musical de mare amploare.

Vizionati trailer: