Nu mă pot hotărî. Să încep cu ce mi-a plăcut la acest film sau cu ce nu mi-a plăcut? Cred că am să încep cu părţile bune pentru că se epuizează mai repede :D. “Lonely Hearts” este o dramă ce promitea încă din momentul în care am aflat subiectul pe care îl trata: povestea a doi criminali în serie (Ray Fernandez şi Martha Beck) foarte cunoscuţi prin anii ’40 pentru uciderea a peste 20 de femei. Da, cei doi erau un fel de “Bonnie&Clyde”, dacă asta vă întrebaţi. Povestea lor a reprezentat, în trecut, subiectul altor două producţii: “The Honeymoon Killers” (1969) şi “Profundo carmesi” (1996). În pelicula noastră, Ray este interpretat de Jared Leto si Martha de Salma Hayek. Ray seducea femei văduve sau singure pentru a le fura banii, iar Martha, care se dădea drept sora lui, îl ajuta. Până aici toate bune şi frumoase, aş putea zice. Chiar dacă nu prea am considerat că cei doi actori fac un cuplu credibil de asasini. Dar, o fi avut regizorul un scop atunci când i-a ales. Şi, oricum, de jucat au jucat bine … fiecare în parte.
Ce mi s-a părut că nu a ieşit perfect a fost contradicţia dintre caracterul sensibil şi cel dominator al Marthei. Salma Hayek este mai mult dominatoare decât sensibilă.
Jared Leto a jucat aproape impecabil, după părerea mea. Nu am ce să-i reproşez. Adevărata “bubă” a producţiei, lucru foarte prost-gândit, a fost alegerea regizorului Todd Robinson de a scoate în evidenţă, simultan, două poveşti distincte ce exprimau lucruri total diferite. Pe de o parte, Robinson a încercat să-l omagieze pe bunicul său. Pentru că personajul interpretat de John Travolta, detectivul Elmer Robinson, a fost în realitate bunicul său şi cel care, împreună cu partenerul său, detectivul Charles Hilderbrandt (James Gandolfini), i-a prins pe cei doi ucigaşi. Pe de altă parte, i-a umanizat pe Ray şi Martha. Iar după mine, aceasta este o abordare greşită. Ori te axezi, exclusiv, pe drama detectivului Elmer, evidenţiind mai mult trăirile acestuia şi transformările care au loc în viaţa sa şi a fiului său, creându-le, totodată, o imagine de monştri demenţi celor doi criminali, ori, invers, te axezi pe relaţia dintre cei doi îndrăgostiţi, încercând să surprinzi mai bine dedesupturile ce se ascund în spatele faptelor săvârşite de aceştia. Nu poţi face două lucruri dintr-o dată şi să ai şi pretenţia să îţi iasă perfect. Altfel, pierzi orice fel de mesaj pe care ar trebui să îl aibă filmul şi rişti să îl laşi foarte confuz pe spectator după ce îl vede. Eu, nici măcar la sfârşit, nu am înţeles care poveste era în prim-plan: cea a detectivului sau a criminalilor?
John Travolta a jucat foarte prost. Nu i s-a potrivit rolul, iar scena de la final, când se uită în cutia în care fusese bicicleta şi, oripilat fiind de ce vede, se întoarce cu spatele şi cade în genunchi, mi s-a părut cam trasă de păr şi fără pic de emoţie. Emană doar o falsitate imensă. Cam astea ar fi principalele lucruri pe care am vrut să le discut. Acum, ar mai exista şi alte aspecte mai bune sau mai rele, dar le păstrez pentru mine. Pentru că fiecare descoperă lucruri noi şi diferite despre sine, după ce vede un film. În concluzie, “Lonely Hearts” nu este o recomandare, luând în calcul faptul că l-am notat cu 7, dar poate fi vizionat din curiozitate sau ca exerciţiu cinematografic.
Vizionati trailer:
