Staten Island (2009)

Regizorul şi scenaristul James DeMonaco foloseşte în Staten Island o tehnică îndelung uzitată la Hollywood şi nu numai, care nu-şi garantează neapărat succesul. E adevărat că există producţii ca Pulp Fiction, Amores Perros sau Crash, care au mers pe această formulă şi au fost apreciate deopotrivă de public şi de critici. Se pare că nu este suficientă reţeta, mai trebuie să ai şi ingredientele necesare ca produsul finit să fie unul de calitate. Vieţile a trei personaje care nu au prea multe în comun în afara faptului că locuiesc în acelaşi cartier se intersectează la un moment dat, iar acest fapt are urmări asupra fiecăruia dintre ei.

Parmie (Vincent D’Onofrio) este liderul unei grupări mafiote din Staten Island care are ca pasiune scufundările şi intenţionează să doboare recordul mondial de rezistenţă sub apă, fără să respire. El mai are o dorinţă: să devină liderul tuturor grupărilor mafiote din Staten Island. Sully (Ethan Hawke) este un lucrător la salubrizare care îşi doreşte un copil cu soţia sa, dar se teme că acesta îi va semăna prea mult şi astfel nu va avea şanse de reuşită în viaţă. Jasper (Seymour Cassel) este un băcan surdo-mut, care pariază aproape în fiecare seară la cursele de cai. Fără să câştige măcar o dată în 20 de ani, el dă lovitura într-o seară atunci când îşi adjudecă un pot de aproape 50.000 de dolari.

În ce mod interacţionează cei trei, cum îşi influenţează destinul unul altuia, deşi provin din lumi complet diferite, vă las să descoperiţi singuri. Filmul este previzibil aşa că după prima jumătate de oră veţi afla totul, inclusiv cum se termină. Nu prea are cum să vă surprindă chiar dacă  James DeMonaco încearcă tot felul de tertipuri. De altfel, el are o scuză dacă filmul nu i-a ieşit cum şi-ar fi dorit, cu Staten Island a debutat ca regizor. Nu ştiu dacă DeMonaco a vrut să fie complet original, mie mi s-a părut că aduce pe alocuri cu stilul lui Jim Jarmusch, în special în Ghost Dog. Dar diferenţa între cele două filme e ca de la cer la pământ.

Vizionaţi trailer: