Să fii aproape de scena unde se ţine renumitul concert de la Woodstock şi să nu reuşeşti să vezi sau, cel puţin, să asculţi câteva melodii ale lui Jimmy Hendrix, The Who sau Janis Joplin, în timp ce vreo 500 000 de oamenii se bucură de muzică… trebuie să fie foarte frustrant. Cam aşa m-am simţit după ce-am vizionat filmul lui Ang Lee. Ba, mai mult, m-am simţit înşelat, “furat”, dezamăgit. Am simţit că mi s-a luat ceva la care aveam tot dreptul.
N-am fost acolo (nici măcar nu existam la vremea aceea), însă modul în care Ang Lee prezintă atmosfera din jurul evenimentului este exact aşa cum mi-o imaginam: exuberantă, halucinatorie, psihedelică, fără constrângeri sau prejudecăţi.
Elliot (Demetri Martin) este un designer de interior, care se întoarce în oraşul natal pentru a-şi ajuta părinţii să salveze motelul aflat în proprietatea familiei. În acea perioadă, un concert ce trebuia să aibă loc într-o localitate apropiată este anulat. Iar, cum Elliot este şi preşedintele micii Camere de Comerţ din orăşel, preia organizarea respectivului eveniment.
Ce urmează este o adevărată nebunie: sute de mii de maşini fără loc de parcare, drumuri blocate, consumul de droguri la liber, supra-aglomerarea motelului şi ameninţarea cu închiderea lui… Iar pe lângă toate acestea, mai avem parte şi de reprezentaţia unei trupe de teatru experimental, care exersează în hambarul părinţilor lui Elliot şi care doresc să promoveze o nouă formă de teatru: teatrul nud.
Şi să n-o uit pe Vilma (Liev Schreiber), poate cel mai interesant personaj din tot filmul, un travestit fost luptător în Marina Statelor Unite, care primeşte sarcina de a se ocupa cu securitatea motelului.
Per total, filmul a reuşit să-mi scoate câteva zâmbete. Dar nu a fost comedia la care mă aşteptam. Şi chiar nu pricep de ce anumite site-uri catalogau Taking Woodstock drept un film muzical. Nici vorbă de aşa ceva!
