The Killing Room (2009)

Acum câteva zile, Floryan vă povestea aici, foarte entuziasmat, despre această producţie, pe care el a găsit-o interesantă deoarece semâna într-un fel cu primul film Saw. Într-adevăr, există unele similitudini dar îi lipseşte tortura macabră precum şi capcanele ingenioase de ucis. Pe de altă parte, mie mi s-a părut că aduce puţin şi cu “The Cube”, exceptând partea cu tehnologia ultra-modernă. Judecând după modul în care a fost realizat aş putea concluziona că nu e complicat deloc: personaje puţine, un spaţiu de desfăşurare foarte mic şi nici un element surprinzător.

Aparent, toată povestea a fost expusă într-un mod banal. Şi atunci, te întrebi, cum poate un film ca acesta să fie apreciat de public? Foarte simplu, prin manipulare. Producătorii peliculei au ştiut ce să facă pentru a ajunge cât mai repede la psihicul spectatorului. O să ziceţi că în orice film există o anumită doză de manipulare. Da, dar aici este atât de subtilă încât s-ar putea să nu o descoperiţi aşa de uşor. Vă spun imediat şi de ce.

Mai întâi rezumatul: prin anii ’50 şi ’60, C.I.A derula o serie de experimente secrete de control al minţii sub numele de “Proiectul MK-Ultra”. După ce în anii ’70 au fost distruse toate documentele referitoare la aceste experimente, nu s-a putut verifica dacă mai continuă şi astăzi. Filmul porneşte de la premisa că acestea încă se desfăşoară şi ne oferă o viziune asupra felului în care funcţionează.

Patru cetăţeni americani (o femeie şi trei bărbaţi) sunt adunaţi într-o cameră mare, albă. La început le sunt oferite nişte formulare pentru completare, iar apoi cel responsabil cu experimentul le explică cum vor evolua lucrurile pe parcurs. Mai puţin partea cu eliminarea pe bune. Apoi el pleacă şi jocul începe. De partea cealaltă a peretelui alb al camerei două perechi de ochi studiază atent specimenele: Dr. Phillips (Peter Stormare) şi domnişoara psiholog Reilly (Chloe Sevigny).

Vă vorbeam de manipulare. Ei bine, întrebarea cea mai importantă, precum şi pilonul de susţinere al întregii producţii, este următoarea: Care era scopul acelor experimente? Nu, nu o să-l ghiciţi, tocmai pentru că au ştiut cum să facă să te ducă în eroare. Fără a vă strica surpriza, vă zic doar atât: la început vor avea grijă să vă sugereze o implicare instinctivă, prin intermediul unui personaj-observator (la fel ca spectatorul). Urmează un şoc, brutal şi neprevăzut, ce vă va deruta pentru o clipă şi, după ce au reuşit să vă capteze toată atenţia se vor juca cu mintea voastră 😀 Pentru că voi deja aţi început să construiţi tot felul de scenarii şi să fiţi atenţi la fiecare detaliu. Şi toate acestea v-au fost induse fără să realizaţi imediat.

Vizionati trailer: