The White Ribbon (2009)

The White Ribbon a obţinut Palme d’Or-ul la Cannes, a fost desemnat cel mai bun film european al anului 2009 şi a fost recompensat cu un Glob de Aur pentru cel mai bun film străin. Şi probabil distincţiile nu se vor opri aici, producţia fiind şi principala favorită la Oscarul pentru film străin.După patru ani de la Cache, marele său succes, Michael Haneke recidivează cu o povestea spusă în acelaşi stil enigmatic, dar parcă The White Ribbon are o încărcătură emoţională mai mare decât Cache poate şi pentru că este vorba de copii. Copii pedepsiţi şi umiliţi aspru de către părinţii lor, dar care caută să se răzbune pe cei mai slabi dintre ei. Copiii-îngeri sau demoni ? este o dilemă care te urmăreşte pe tot parcursul filmului şi una perfect îndreptăţită într-o lume bolnavă cum este cea prezentată de Haneke.

Acţiunea are loc la începutul secolului XX, cu puţin timp înainte de izbucnirea primului război mondial, într-un sat ca oricare altul din Germania. Povestea ne este spusă chiar de către învăţătorul localităţii, un tânăr de 31 de ani respectat de întreaga comunitate. O serie de întâmplări ciudate îi şochează pe locuitorii satului: doctorul suferă un accident misterios de călărie, copilul baronului este torturat înfiorător, copilul retardat al moaşei satului este la rândul lui torturat cu şi mai mare cruzime, o anexă din gospodăria baronului este incendiată. Nimeni nu ştie cine este vinovat de aceste întâmplări. Sunt aduşi chiar poliţişti din oraşul apropiat, dar nici investigaţiile lor nu dau roade. Învăţătorul are o bănuială, care pare absurdă şi care rămâne fără răspuns.

Aşa cum se întâmplă şi la Cache, Haneke nu-şi propune să rezolve toate aceste cazuri. Apar mai multe variante, iar fiecare este liber să o creadă pe care doreşte. Interesantă este evoluţia personajele, membri importanţi ai comunităţii (doctorul, preotul, baronul) care îşi dezvăluie treptat secretele mai multe sau mai puţin sordide. Într-o lume normală, faptele lor ar fi fost pedepsite drastic, dar răul era generalizat în întreaga comunitate. Iar ironia este că ei credeau că fac bine prin acţiunile pe care le realizau. Filmarea alb-negru adânceşte senzaţia de mister, iar stilul regizorului aminteşte de Cache, unul rece, impersonal, de observatori de la distanţă ai ciudatelor fenomene din satul german. Un film dur şi tulburător, marca Michael Haneke.

Vizionaţi trailer: