[TIFF] Altiplano (2009)

Poate că am ajuns eu să fiu mult prea pretențios în materie de filme, poate că așteptările mele sunt mult prea mari în raport cu posibilitățile industriei cinematografice, poate că Mihai Chirilov a fost mai puțin inspirat în selecțiile pentru ediția de anul acesta a TIFF, sau poate că, pur și simplu, am ales greșit filmele la care să mă uit. După film, m-am întrebat care este semnificația titlului și ce este acest Altiplano. Și, mulțumită Wikipediei, am aflat că este al doilea podiș ca mărime de pe Pământ, după podișul Tibet, și este situat în America de Sud, în Anzii Cordilieri. Aici se desfășoară, așadar, acțiunea din filmul belgienilor Peter Brosens și Jessica Hope Woodworth.

O tânără – fotograf de război – este amenințată să fotografieze execuția ghidului ei, care îi îndrumase pașii prin Irak de-a lungul câtorva ani. Cu respectiva imagine, Grace (Jasmin Tabatabai) câștigă premiul Pulitzer. Aceasta, însă, refuză distincția acordată, renunță la meseria ei și cade în depresie. ”O fotografie nu a oprit niciodată niciun război” încearcă ea să-și explice decizia. Pe de altă parte, cea mai puternică replică a filmului menționează: ”Fără imagini, nu putem vorbi despre o poveste”. Iar Saturnina (Magaly Solier) pare a întări cele spuse, când, înainte de a se sinucide, lasă camera să înregistreze și spune: ”Nu voi muri în liniște și nici invizibilă”.
Saturnina este o tânără din Turbamba – un orășel din Peru, departe de civilizație, unde tradițiile sunt exotice și oamenii diferiți. La începutul filmului, Saturnina se pregătește să se mărite. Numai că, în timpul unei ceremonii, câțiva copii descoperă un lucru extraordinar, care-i fascinează – este vorba despre mercur. Asta îi face să alerge pe lângă cei care țineau statuia Fecioarei Maria, să-l dezechilibreze pe unul dintre ei, statuia izbind în cele din urmă solul, spărgându-se. Urmează o perioadă plină de necazuri pentru oamenii din acel orășel, care se îmbolnăvesc, rămân fără vedere și mor.
Soțul lui Grace, Max (Olivier Gourmet), chirurg specializat pe operații de cataractă, încearcă să ajute populația din Turbamba, dar sfârșește ucis. Grace se îndreaptă și ea spre orășelul peruan, unde spiritul ei se intersectează cu cel al Saturninei.

Altiplano este un film profund, o operă de artă în adevăratul sens al cuvântului. Peter Brosens și Jessica Hope Woodworth îmbină filmul cu pictura și teatrul, la care se adaugă și muzica de pe coloana sonoră, reușind să trimită în extaz pe o mare parte dintre critici. Publicația Le Soir punându-i pe cei doi regizori belgieni alături de Lynch, Tarkovski, Haneke sau von Trier, despre care spune că sunt niște adevărați artiști.
Eu nu îndrăznesc să contrazic publicația respectivă. Numai că la un film nu te poți uita ca la un tablou. Filmul este total diferit chiar și de teatru. Filmul este destinat, în cele din urmă, publicului. Imaginile filmate trebuie să transmită emoție, iar mesajul trebuie să fie clar. Ori Brosens și Woodworth amestecă o mulțime de idei și mesaje în Altiplano, fără a reuși să acorde prea multă atenție la nimic în mod special. Iar, la final, spectatorul (cel care rezistă) rămâne evident nesatisfăcut.

Poate ar fi fost mai bine să se rezume doar la un film de artă. Însă cei doi regizori au încercat să adauge și drama războiului, ecologia, religia și filosofia. Iar ceea ce a rezultat este un amestec neuniform ce-ți poate provoca ușor indigestie cinematografică.