“One generation’s tragedy is the next one’s joke”
Apărut la cincisprezece ani de la primul mit Ghostface transpus pe marile ecrane, Scream 4 subjugă multe din elementele care au cucerit adolescenții în căutare de filme horror ce combină umorul negru cu suspansul. Multe din personajele prezente sunt un arhetip pentru cele din original, însă vă las pe voi să găsiți inspirația corectă pentru cine ce este. Se păstrează același tipar care este deja un clasic pentru devoratorii de filme, se parodiază până și unele stereotipuri care au asigurat succesul anterior al seriei și totuși, cu ușurință țintuiește spectatorul în fața ecranului, cu minim de efort.
Cu multiple schimbări în scenariu și asupra distribuției, versiunea finală pare să-l fi convins pe Wes Craven să revină la cârma regizorală, acesta declarând înainte că, în cazul în care povestea nu este la fel de bună ca primul produs din serie, acesta va refuza să fie din nou ghid pentru sequel. În a patra parte (ultima sper), Sidney Prescott (Neve Campbell) se întoarce în orașul natal, la 10 ani de la tragicele evenimente cărora le-a supraviețuit. Aceasta revine pentru a-și promova romanul care i-a adus o recunoaștere nedorită, în care relatează confruntările cu criminalul care i-a provocat traume. Reîntâlnirea cu șeriful Dewey (David Arquette, în același rol posac) și Gale (Courteney Cox, fără pic de vlagă), acum căsătoriți, ar fi putut fi un prilej pentru nostalgii. Abia ajunsă în oraş, o serie de crime în rândul liceenilor, seamănă teroare (pare-se că ar fi trebuit să sperie) și propria nepoată Jill, (Emma Roberts) este în pericol.
Pe cât de mult mi-aș dori să-mi placă ”Scream 4”, măcar de dragul vremurilor de altădată, nu pot. Ar trebui să mă chinui să mint frumos și asta ar portretiza filmul în ceva ce nu este, respectiv un film bun. Replicile ridicole și scenele penibile care scad din ceva ce deja a pornit ca fiind o copie ce nu era necesară, nu ajută filmul. Greșeala majoră: înainte de a te speria, o să râzi involuntar de momentele care-ți alterează impresia că ai făcut o alegere inspirată. Uzura clişeică, puternic simțită, înjosește filmul care nu poate fi salvat decât de twistul de la final. Mă recunosc păcălita de dezvăluirea psihopatului și admit că deși explicația stă să fie clintită, este suficient de convingătoare pentru a șterge din proasta transpunere. De remarcat introducerea în film, povestirea în ramă fiind un șiretlic care functionează însă, doar parțial.
Vizionați trailer:
