The Artist (2011)

În plin avânt al producțiilor 3D, într-o perioadă în care toți încearcă să se adapteze noilor tendințe, când până și un artist de talia lui Martin Scorsese, care nu mai are nimic de demonstrat, vrea să țină pasul cu vremurile, apare un regizor francez – Michel Hazanavicius – care ne trimite în timp cu aproape 100 de ani, oferindu-ne un film alb-negru și mut pe rețeta anilor ’20. The Artist reprezintă un omagiu adus epocii de aur a Hollywood-ului, filmul având acea candoare, acea căldură, acel umor specific vremurilor respective. De la modul de filmare, până la realizarea scenariului și interpretarea actorilor, totul este desprins de acolo,  Hazanavicius afirmând că a fost un mare admirator al acelor filme și că și-a dorit foarte mult să realizeze unul în acel stil. Iată că a reușit, cu un succes probabil mai mare decât s-ar fi așteptat, The Artist fiind printre cele mai premiate și apreciate producții ale lui 2011.

Suntem în anul 1927. George Valentino este starul filmelor din acea perioadă. Mute, desigur. Producțiile în care juca el atrăgeau ca un magnet mii de spectatori. Într-o zi, după premiera unui nou film, la o ședință foto realizată chiar în fața fanilor, el o întâlnește pe Peppy Miller, o tânără atrăgătoare, dar cu ambiții de star. De altfel, la scurt timp după aceasta, cei doi se vor întâlni în următoarea producție a lui George Valentin, ea având un rol de dansatoare. Cei doi își dau seama că au sentimente unul pentru celălalt, dar niciunul nu face primul pas, mai ales că George este căsătorit. Drumurile se despart, Peppy începe să-și croiască o carieră în industria filmului, iar când apar producțiile cu sonor ea devine vedetă.  George Valentin refuză să se adapteze noilor cerințe, cariera lui intră pe o pantă descendentă și viața i se transformă radical.

Michel Hazanavicius a ales pentru rolurile principale doi actori pe care îl cunoaște foarte bine – Jean Dujardin, eroul celor două filme ale sale din seria OSS 117, și pe Berenice Bejo, soția regizorului. Dujardin a impresionat la Cannes unde a primit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină și deși îl mai văzusem în câteva filme, aici a reușit să mă surprindă total. Am descoperit că are un zâmbet aparte, pe care îl folosește din plin și care mi-a amintit de cel al lui Ștefan Bănică (senior) din perioada sa de glorie. Dujardin pare făcut pentru acest gen de filme. Pe lângă cei doi îi veți recunoaște pe John Goodman, James Cromwell și Penelope Ann Miller, în apariții secundare. Dacă sunteți reticenți în a vedea un film alb-negru și mut pe deasupra, vă spun că o să vă surprindă plăcut și că nu ar trebui să-l ratați și pentru faptul că nu vom mai vedea prea curând o producție asemănătoare.

Vizionați trailer: