Şi uite-aşa se făcea că-ntr-o frumoasă zi de vară, caravana TIFFicilă poposea la poalele Tâmpei; mai exact la Braşov. Astfel cu mic, cu mare, îmbrăcaţi nu chiar de sărbătoare, ne-am dus la film! Şi nu oricum, ci chiar în aer liber, să digerăm mai cu saţ povestea. Primul tag în mintea mea? Dan Chişu. Mie omul îmi displace, polivalenţa cu care ne tratează îmi lasă semne de întrebare: câte lucruri (diferite) poţi face şi… face mişto? Ei, se pare că un film da, căci pe cealaltă aventură a dînsului, “Websitestory“, n-am râvnit s-o urmăresc. Aşadar, de această dată, Ursul, vine să convingă publicul (dacă mai era nevoie) că românii au umor. Şi nu se tem să-l folosească, cu sau fără consimţământ. Asta cu umorul la români este o chestie deja suficient de vehiculată, însă mi-am făcut datoria să vă fac încălzirea pentru ceea ce urmează. Că tot aduceam vorba de producţie, haideţi să inspectăm şi oamenii care dau viaţă istorioarei: Claudiu Bleonţ, fain om, cu toate excentrităţile sale mai mult sau mai puţin voalate, Gabriel Spahiu– un clovn realist, Mihai Constantin, maestru de ceremonii veşnic Ionică (vezi LICEENII!) şi Magda Catone, pe care m-am bucurat s-o văd altfel pe ecran, fără pete şi chef de curăţenie (vezi reclamele la detergentul… beeep!). Acestea fiind pomenite, să-nceapă bâlciul:
Să fi fost câteva luni de la căderea regimului comunist. Ne mutăm atenţia asupra atmosferei dintr-un circ cu reşedinţă bucureşteană şi a personajelor sale: un clovn, un magician şi-o asistentă, nişte gimnaşti, un pitic, alte personaje şi nu în cele din urmă, un dresor. Dresor care a avut ca şi companion un urs. Brun, fioros şi sălbatic- dar şi extrem de bătrân, fapt ce îl face să nu mai fie o atracţie a circului, ci doar o amintire dragă a ceea ce a fost.
Revenind la lucruri ceva mai serioase, aflăm că situaţia financiară a circului este una deosebit de proastă şi că salariile angajaţilor săi sunt dispărute de câteva luni, dispărute mai serios decât în jobenului magicianului. Noul director al circului (interpretat foarte mişto de Serban Pavlu) găseşte o soluţie: vânzarea ursului şi nu oricum, ci pentru a servi drept trofeu la viitoarea sesiune de vânătoare a unui neamţ. Deşi iniţial soluţia este oarecum chestionată, verdictul este unul clar: animalul nu se omoară, animalul se păstrează. Toate bune şi frumoase, pănâ când Panduru (directorul) şi omul de la Ocolul Silvic decid să ia problema în mâinile lor, sau mai bine zis, în duba lor. Şi asta chiar până pe dealurile înverzite ale Buzăului.
Nu ştiu cât de apetisant v-am servit eu saga cea de faţă, însă vă garantez o poveste mult mai spumoasă în vorbe şi întâmplări. După cum vă spuneam, umorul e la loc de cinste: umor de situaţie, de limbaj, de personaj şi câte şi mai câte. Mi-a plăcut de numa’ toate dumele schimbate între personaje, ciondănelile cu substrat, dar şi solidaritatea de care dau dovadă la momentele de maximă intensitate. Ah, şi nu v-am spus, în poveste se strecoară şi-o nuntă cu iz ţigănesc, unde mai cunoaştem câteva personaje, cel mai mişto fiind cu precădere Maradona (simpaticul Radu Gabriel). Iar coloana sonoră aleasă, pfui, un Goran Bregovic suficient de alert cât să-ţi vină să iei la dans scaunul de sub posterior. Ce să vă mai spun eu să vă conving că filmul merită urmărit şi promovat între colegi, prieteni şi rubedenii? Se sprijină pe un trecut mai mult sau mai puţin glorios, al nostru, propriu şi personal, e nostalgic (are un Oltcit!) şi vine iar în ideea de, cât de rău ne-o fi, mai avem timp să fim şi oameni, şi să mai şi râdem.
Vizionaţi trailer:
