Câștigător al Ursului de Aur la Berlin anul acesta, ”Cesare deve morire” (”Caesar Must Die”) este un film cvasi-experimental, în care o trupă de pușcăriași pregătesc punerea în scenă a piesei „Iulius Cezar”. Elementul de interes este reprezentat de faptul că actorii sunt aleși chiar dintre pușcăriași, iar, într-o mai mare sau mai mică măsură, aceștia se joacă pe sine în timp ce recită versurile shakespeare-iene, ușor modificate ca să se muleze pe modul lor de a vorbi. ”Cesare deve morire” reprezintă și un surprinzător comeback pentru frații Taviani, de care am mai văzut un singur film, aclamatul ”La notte di San Lorenzo” (Grand Prix du Jury la Cannes în 1982).
Revenind la filmul de față, acesta condensează piesa lui Shakespeare în doar 75 de minute, ceea ce nu înseamnă că filmul ar fi dens la rândul său. Pe parcurs există câteva încercări stângace de a face o legătură între textul și evenimentele piesei și viața adevărată a pușcăriașilor, precum un conflict între interpretul lui Cezar și cel al lui Decius sau procese de conștiință adevărate a celui care îl joacă pe Brutus. Aceste momente sunt tratate superficial și introduse cam forțat în firul dramei, iar personajele par, în cea mai mare parte a timpului, foarte lucide, astfel încât nu se poate vorbi de o ștergere a granițelor dintre ficțiune și realitate (sau dintre teatru și film), ceea ce ar fi reprezentat o direcție interesantă pentru acest film.
Nu prea mă încântă filmele în care actorii trebuie să ne reamintească în continuu că ei de fapt joacă un rol, iar „Cesare deve morire” este fix genul acesta de film. Faptul că actorii sunt amatori și deținuți nu schimbă cu nimic acest lucru. Cum nici faptul că trecutul lor ne este prezentat în mod anti-cinematic prin subtitrări în care aflăm crima și sentința fiecăruia. Este, totuși, interesant să auzi că fiecare actor vorbește în alt dialect (dialectul său de proveniență), așa că cel puțin la nivelul limbajului există câteva momente foarte interesante (și foarte melodice) de-a lungul filmului. Iar, pe de altă parte, frații Taviani profită la maxim de decorul „natural” al închisorii în care au filmat, pe care îl surprind într-un foarte auster alb-negru, spre deosebire de reprezentația finală propriu-zisă, care este full-color. „Cesare deve morire” nu este un film care să merite un premiu atât de prestigios precum Ursul de Aur, mai ales că în aceeași competiție s-a aflat excelentul „Tabu” al lui Miguel Gomes. Ca experiment, este doar pe jumătate reușit. Dar este un film scurt și tratează cu respect atât piesa lui Shakespeare, cât și interesele artistice ale deținuților.
