De mult timp un film nu a mai polarizat atât de multă atenție și a împărțit rapide taberele în pro și contra cum s-a întâmplat cu Don’t Look Up. Practic, orice subiect abordat la finalul anului trecut și începutul acestui an conținea inevitabil și întrebarea ai văzut Don’t Look Up? Beneficiind și de un acces facil și rapid, premieră pe Netflix, pentru că e mai ușor să vezi filmul acasă, când vrei tu, decât să mergi la cinema, părerile despre Dont Look Up s-au extins mai ceva ca o epidemie.
E un film de love or hate, nu prea există cale de mijloc.
Unii l-au plăcut de la primele cadre, alții l-au urât cu pasiune. Fiecare a avut poate alte așteptări de la el, alții se așteptau să fie o comedie ușurică, unii credeau că e film de acțiune (remember Armagedon) și de aici poate o parte dintre nemulțumiri. Nu e niciuna, nici alta. E un film care sub masca unor situații comice ne prezintă multiple realități. Și adevărul spus sub forma unor glume parcă nu supără ca atunci când este spus brutal, direct. Oare?
Povestea filmului nu e una originală. Aminteam mai sus de Armagedon, dar tot în această zonă este și Melancholia lui Lars von Trier. Kate, o absolventă a Facultății de Astronomie, interpretată de Jennifer Lawrence și profesorul ei, Randall, jucat de Leonardo DiCaprio, descoperă o cometă care în șase luni ar urma să lovească Pământul și să îl distrugă. Evident, ei încep o campanie pentru a informa lumea despre această situație, ajung și la președintele SUA, interpretat de Meryl Streep, la emisiuni de televiziune de mare succes, dar reacția tuturor nu este cea așteptată de ei. Aparent, sunt lucruri mult mai importante decât sfârșitul lumii și fiecare are agenda proprie prin care încearcă să profite cât mai mult de această criză.
Poate că acest film l-am fi văzut cu totul diferit dacă nu era pandemia. Dar cam tot ce am observat în ultimii doi ani, modul cum se comportă omenirea în fața unei situații cu care nu a mai fost confruntată, e prezentat în acest film. Cu siguranță, realizatorii săi nu la pandemia s-au gândit, subiectul avut de ei în minte a fost pericolul reprezentat de încălzirea globală. Și poate mai este un motiv pentru care acest film nu a fost digerat de toată lumea. E despre noi, despre fiecare dintre noi. Ne pune în față o oglindă și ne arată cum suntem, iar imaginea reflectată nu ne place deloc.
Poate că filmul merită și o a doua sau chiar a treia vizionare să încercăm să înțelegem mai bine unele lucruri și să ne punem câteva întrebări. Una cu siguranță ar trebui să fie, cum am ajuns aici? Și mai ales unde ne îndreptăm cu acest comportament autodistructiv.
Don’t Look Up e “filmul” nostru, filmul unei generații, radiografia (aproape) perfectă a lumii în care trăim. Fie că ne place sau nu.
