Heat (1995)

Probabil că mulţi dintre voi l-aţi văzut deja. Dacă nu aţi făcut-o până acum, ar cam fi timpul să luaţi măsuri! Este unul dintre cele mai bine realizate filme de acţiune din istorie. Al Pacino şi Robert De Niro oferă o garanţie suplimentară că, în ciuda celor aproape trei ore, cât durează filmul, nu o să vă plictisiţi. Michael Mann s-a cam întrecut pe sine aici, pentru că ce a urmat în cariera sa de regizor m-a dezamăgit într-o oarecare măsură. Şi nu numai regia iese în evidenţă în Heat, ci şi scenariul aceluiaşi Michael Mann. Vă avertizez, totuşi, să nu vă aşteptaţi la un film de acţiune tipic zilelor noastre, cu multe urmăriri şi împuşcături, cu multe efecte realizate în post-producţie. Este mai degrabă un film căruia-i place preludiul, care te pregăteşte lent şi te face să-ţi doreşti şi mai mult momentele de acţiune care sunt inserate din loc în loc.

În principiu, este vorba despre doi profesionişti, doi oameni care se pricep foarte bine la ceea ce fac şi sunt obsedaţi de asta. Familiile sunt pe loc secund. De fapt, avem aici aceleaşi motive întâlnite de nenumărate ori în filmele americane: bărbatul obsedat de muncă şi care-şi neglijează familia; bărbatul singur, preocupat prea mult de ceea ce face pentru a mai avea timp şi pentru o relaţie stabilă.

Neil McCauley (Robert DeNiro) este un hoţ experimentat; ştie că pentru a avea succes are nevoie să cunoască toate detaliile, să gândească în avans şi să ştie dinainte toate “scenariile” posibile pentru o anumită situaţie. De asemenea, a învăţat de-a lungul “carierei” sale că nu trebuie să aibă vreo relaţie cu vreo femeie, pe care n-ar putea s-o părăsească, fără urmă de remuşcări, în numai 30 de secunde, dacă situaţia i-o cere.

Hanna (Al Pacino) este un poliţist care nu a făcut altceva în cariera sa decât să urmărească tipi precum McCauley. Asta ştie să facă cel mai bine, după cum el însuşi mărturiseşte într-o scenă care comprimă esenţa întregului film şi care ar ocupa cu uşurinţă unul dintre primele trei locuri într-un top al celor mai bune scene filmate vreodată.

În scena respectivă îi avem pe McCauley şi Hanna stând la o masă, într-un loc public. Se duelează în replici. Ambii par afectaţi şi îngrijoraţi, dar, în acelaşi timp, experienţa pe care o au îi face să fie stăpâni pe sine.

McCauley încearcă să facă ce ştie cel mai bine: să dea lovitură după lovitură. Hanna – să prindă tipi precum McCauley. Dacă ar fi să renunţe la acest tip de viaţă, nu s-ar descurca niciunul dintre ei, pentru că nu ştiu să facă altceva. Şi… nici nu ar vrea. Ambii sunt făcuţi pentru slujba asta şi nu pot exista unul fără celălalt. Trăiesc în aceeaşi lume, însă în tabere opuse.

Hanna are o viaţă de familie distrusă. Soţia se simte neglijată şi ajunge să-l înşele. Cu fiica sa vorbeşte prea puţin.

De cealaltă parte, McCauley aproape că se îndrăgosteşte de o femeie interpretată de către Amy Brenneman, începe să viseze chiar la o viaţă liniştită alături de ea, undeva în Noua Zeelandă, departe de toată această agitaţie. Însă, ştie că dacă situaţia o va cere, va trebui să asculte de propria regulă şi să ia decizia de a o părăsi în nu mai mult de 30 de secunde.

Regia şi scenariul ale lui Michael Mann transformă o poveste banală, bazată pe eternul duel poliţişti vs răufăcători, în ceva remarcabil. Iar interpretările lui Pacino şi DeNiro sunt un bonus. Într-adevăr, este un film cam vechi, dar rareori îţi va fi dat să vezi dialoguri atât de bine gândite şi personaje construite cu atât de multă grijă. În Heat nu e loc de replici obişnuite, pe care le-ai auzit în o mulţime de alte filme. Interesant şi modul în care Mann îşi urmăreşte personajele principale. Chiar dacă unul este un hoţ cu experienţă, iar celălalt un poliţist (mai mult sau mai puţin în căutarea dreptăţii), ambii sunt prezetaţi în mod neutru, astfel încât spectatorul să-şi poată alege singur persoana cu care empatizează mai mult. De altfel, întreaga distribuţie reuşeşte să ofere credibilitate filmului şi să nu te plictisească.

Într-adevăr, ai nevoie de puţină răbdare pentru a-l vedea până la final, dar te asigur că merită.