La vie d’Adele (2013)

La vie d’Adele sau Blue Is The Warmest Color a câștigat premiul Palme d’Or în 2013. A fost pentru prima oară când această distincție nu a fost acordată doar regizorului, cum se întâmplă de obicei, ci și celor două actrițe principale: Adele Exarchopoulos și Lea Seydoux. Prima, aproape necunoscută, a fost aleasă datorită buzelor, gurii sale. Regizorul a considerat că ea are acea senzualitate pe care o căuta. Lea Seydoux, o actriță mai experimentată, a primit acest rol pentru că are acel nonconformism, acea relaxare, la fel ca a personajului său.
Filmul este inspirat din benzile desenate Le bleu est une couleur chaude (Albastru este o culoare caldă) care prezintă povestea de dragoste dintre două femei. Regizorul Abdellatif Kechiche a dat o mare libertate celor două actrițe, care nu au fost lăsate să învețe rolul, iar după o singură lectură a scenariului trebuiau să improvizeze și să se comporte cât mai firesc posibil. Pentru ca totul să fie cât mai natural, cele două actrițe nu au avut voie nici să se machieze și așa apar în mare parte din film. Dar chiar și așa mi se pare că arată bine, chiar foarte bine.

Adele (Adele Exarchopoulos) este o elevă de liceu, pasionată de literatură, care nu este încă foarte hotărâtă ce va face după terminarea cursurilor. Un coleg este atras de ea, Adele acceptă câteva întâlniri, își dă seama că băiatul este unul interesant. Există o atracție reciprocă, dar după o partidă de sex dezamăgitoare Adele își dă seama că tânărul respectiv nu este chiar ceea ce căuta. Măcar din punct de vedere sexual. Mai mult, ea constată că este atrasă de femei. Sărutul în joacă pe care îl primește de la o colegă o răvășește, o face să își dorească mai mult, dar fata îi spune că totul a fost o glumă. Întâlnirea cu Emma, o studentă la Arte, pasionată de pictură și de filosofie, o transformă pe Adele. Cele două devin la început prietene, apoi iubite, iar povestea lor de dragoste este invidiată de către amicii lor. Dar ca în orice relație lucrurile încep să scârțâie după o anumită perioadă și cele două au de făcut niște alegeri.

Toată controversa în jurul acestui film a fost stârnită de scenele de sex, că sunt prea lungi și prea explicite. Într-adevăr, cred că orice realizator al unei producții porno ar fi invidios pe ceea ce a realizat Kechiche. El și-a propus ca aceste scene să fie ca niște opere de artă, nu a existat coregrafie prealabilă, cele două actrițe fiind nevoite să improvizeze și la acest capitol. Și o fac nemaipomenit deși au recunoscut că au fost niște scene foarte dificil de realizat în care nu s-au simțit foarte confortabil. Ca o dovadă a atenției pe care a acordat-o scenelor de sex este și faptul că una dintre acestea a avut nevoie de 10 zile de filmare pentru ca totul să iasă cum își dorea regizorul.
Partea bună este că filmul nu stă în scenele de sex mai sus amintite. Adică, dacă acestea ar fi fost mai scurte sau cu perdea, La vie d’Adele ar fi fost la fel. Poate era mai mică doar curiozitatea unor spectatori de a-l vedea în lipsa scenelor fierbinți. Oricum, povestea este extrem de frumoasă și de solidă, se poate regăsi cu ușurință în viață, iar felul intim în care ne este spusă, cu multe prim-planuri, cu cadre care caută cu înfrigurare fața lui Adele ne apropie și mai tare de personaje.

Vizionați trailer: