Silver Linings Playbook (2013)

Trebuie să recunosc că, per ansamblu, sunt impresionat de calitatea filmelor care au fost nominalizate la Oscaruri, anul acesta. Cea mai recentă surpriză plăcută a sezonului a fost pentru mine Silver Linings Playbook, o comedie romantică în care el este bipolar, ea nimfomană, tatăl lui obsesiv-compulsiv și dependent de jocuri de noroc, iar soarta tuturor va fi decisă de un meci de fotbal și de un concurs de dans. Iar la cârma filmului este David O. Russell, un regizor cu care nu mă împac întotdeauna, dar care aici pare să fi găsit rețeta succesului, într-un gen în care nu mi-aș fi închipuit în urmă cu trei ani (când am văzut The Fighter) că va activa vreodată. Rezultatul a fost o nominalizare-surpriză ca posibil cel mai bun regizor (iar cu Affleck out of the way, are toate șansele să și câștige) și, la o scară mai largă, probabil cel mai bun film pe care l-a făcut vreodată.

Ce impresionează este faptul că David O. Russell nu își temperează efectele stilistice. ”Silver Lining Playbook” este loud, dinamic, exuberant, maniacal… Se mișcă în ritmul unui soundtrack „dansant”, antrenant, care include – printre mulți alții – Bob Dylan, The White Stripes, Dave Brubeck și o apariție surpriză a lui ”Rumble On” de la Led Zeppelin. Dacă la nivel de scenariu, Russell pare să adere fără comentarii la „principiile” comediei romantice, prin ritmul montajului, mișcările de aparat și regia actorilor, toate clișeele genului sunt „subvertite” în cel mai delicios mod posibil (secveță-rapel: the big move din timpul numărului de dans, care nu le iese celor doi protagoniști). Trebuie spus că, deși filmul denumește afecțiunile mintale de care suferă personajele, nu face din acestea caricaturi, ci, din contră, le prezintă ca pe niște persoane absolut normale, pe care le-am putea întâlni în viața de zi cu zi, un pic mai quirky, dar nu mai „nebune” decât oricare dintre noi.

S-a mai remarcat faptul că ”Silver Linings Playbook” este primul film în 31 de ani care să primească nominalizări în toate cele patru categorii actoricești (ultimul a fost ”Reds”). Și, într-adevăr, aceștia merită lăudați. Bradley Cooper se ridică la un nivel pe care până acum nu m-a convins că ar fi capabil să îl atingă, Jennifer Lawrence are ocazia să fie mai excentrică decât de obicei, De Niro este iar în formă mare (cum nu a mai fost de vreo 15 ani, cred), iar Jacki Weaver, într-un rol ceva mai mic, impresionează prin faptul că pare să ne ofere exact opusul personajului său cumplit din ”Animal Kingdom”. Printre cele mai bune secvențe ale filmului sunt cele în care trei-patru-cinci actori se ceartă, vorbesc unul peste altul, momente în care încrederea publicului în verosimilitudinea personajelor este completă, dar nu ai pentru nicio clipă senzația că David O. Russell a pierdut frâiele regizorale.

Vizionati trailer: