După ce am văzut filmul lui Henrik Ruben Genz nu m-am putut abţine de la a mă gândi la co-naţionalul său – Lars von Trier. Oare toţi cineaştii danezi sunt la fel de ciudaţi şi atraşi de acest gen de mister ameninţător care se revarsă din filmele lui Trier? Din câte observ la Genz, parcă aş înclina să răspund afirmativ. Terribly Happy sau, dacă vreţi titlul original, Frygtelig lykkelig este un film noir, cu o atmosferă apăsătoare, specifică western-urilor de modă veche, un thriller în adevăratul sens al cuvântului.
Robert (Jakob Cedergren) e un poliţist care tocmai ce a fost pedepsit pentru o faptă despre care nu vrea să vorbească. Ca urmare, a fost detaşat în acest orăşel uitat de lume, pe nume South Jutland. Aici, orice s-ar întâmpla, este cunoscut de toată lumea. Dar se păstrează tăcerea… până la un moment-dat. Atunci când cineva depăşeşte o anumită limită… comunitatea ia atitudine. Încă de la început, Genz ne sugerează cu subtilitate câte ceva despre ce urmează să se petreacă. Robert merge să ia o bicicletă de la reparat, însă cel de la care trebuia să o ia nu e de găsit. Moment în care cineva îi dă de înţeles că în acest orăşel nu e deloc ciudat ca lumea să dispară fără urmă.
Mai apoi o întâlneşte pe Ingelise (Lene Maria Christensen) şi deja ştim ce se va întâmpla. Robert se simte atras de ea, dar şi femeia îi face avansuri. Poliţistul ştie însă că ceva nu e bine, mai ales că Ingelise este soţia unuia dintre cei mai temuţi oameni din oraş. Şi aşa apare în discuţie şi soţul acesteia – Jorgen (Kim Bodnia). Un personaj care se conturează din ce în ce mai mult pe măsură ce filmul avansează. Mai apoi, aflăm şi noi, cei din public, ceea ce tot South Jutland-ul ştie: atunci când fiica Ingelise-i iese cu căruciorul să-şi plimbe frăţiorul, ceva rău se întâmplă în acea casă, iar, în cele mai multe cazuri, Ingelisa ajunge la spital, bătută de Jorgen. Numai că nici la îndemnarea lui Robert aceasta nu doreşte să facă reclamaţie.
Terribly Happy are, aşa cum spuneam, aerul unui western clasic. În special în cadrele din bar, unde oamenii par ameninţători fără a schiţa vreun gest, unde domină acea atmosferă apăsătoare care parcă prevesteşte venirea furtunii.
Decorurile alese sunt rustice şi naturale. Momentele în care Dorthe (Mathilde Maack), fiica Ingelise-i, se plimbă cu un cărucior, ale cărui roţi scârţâie, amplifică tensiunea. Iar personajul lui Robert, un poliţist care nu pare nicio clipă stăpân pe propria persoană, este construit în aşa fel încât, privindu-l, ne inspiră milă, dar ni-l aduce şi aproape. Simţim haosul care e în mintea lui, disperarea la care ajunge cu fiecare zi ce trece şi în care se mai petrece ceva ce-l îndepărtează de la acea fiinţă corectă, cinstită, care doreşte să fie.
