După titlul filmului am crezut că este vorba de un desen animat. Apoi am aflat că nu doar că nu e animație, dar că este o producție autohtonă, regizată de Ana Lungu. Ea a mai realizat în urmă cu trei ani “Autoportretul unei fete cuminți”, un film destul de cuminte din care, din păcate, nu reușesc să imi aduc aminte mai nimic. Așa că am decis să merg să văd Un prinț și jumătate, atras fiind, recunosc, și de prezența lui Marius Manole în distribuție. Filmul se bazează foarte multe pe dialoguri, nu toate neapărat interesante, genul de discuții pe care le aveți cu prietenii atunci când ieșiți în oraș. Mă așteptam ca dialogurile să ducă undeva, să împingă desfășurarea acțiunii într-o anumită direcție, dar nu se întâmplă mai nimic. Filmul este compus din diverse scene bine realizate din punct de vedere tehnic și actoricesc, dar care dacă ar fi montate în altă ordine sau dacă unele ar lipsi nu s-ar observa acest lucru.
Povestea e una simplă (dacă aș fi rău aș zice că așa este la majoritatea filmelor românești, dar nu sunt). Iris, Istvan și Marius sunt trei prieteni care locuiesc împreună în casa celui din urmă. Primii doi sunt actori, joacă și în producții independente, al treilea a fost căsătorit și are o fetiță. Si cam asta e povestea. Nu vă așteptați să se întâmple mare lucru în film, că nu se întâmplă. Nu există atracții sau tensiuni sexuale între laturile acestui triunghi, oamenii dorm bine mersi toți trei în pat (și cu cățelul, e adevărat), fără nicio conotație. Se poartă discuții despre viață, despre moarte, spiritualitate, despre condiția artistului, asistăm chiar și la o repetiție a unui spectacol, aflăm câteva lucruri despre cum să călărești un cal, dar acestora le lipsește tensiunea. Singurul moment mai tensionat vine de-abia la sfârșitul filmului și parcă tot atunci avem parte de primul dialog mai închegat și mai viu din toată producția.
Povestea se învârte în jurul lui Iris. Femeia și-a pierdut iubitul, în sensul că acesta a murit, și pare că nu știe cum să se comporte față de memoria acestuia. Discută chiar și cu un preot (așa începe filmul), cu prietenii ei, cu prietenii lui încercând să se lămurească dacă este bine să se mai gândească la el, aducându-și aminte totodată lucruri frumoase amuzante din viața lui și din relația lor. Cam tot filmul Iris caută niște răspunsuri și probabil pe cele care ar putea să o mulțumească le află undeva către finalul producției.
Actorii sunt ok, joacă cu ce au avut la dispoziție. Singura mea dorință după acest film este să îl văd pe Marius Manole în cât mai multe producții cinematografice și în roluri care să-l pună cât mai bine în valoare, filmografia lui fiind extrem de subțire pentru un actor de talia lui.
Vizionați trailer:
