Upside Down (2012)

Filmele SF de serie B, bine făcute și fără pretenții, ocupă un loc aparte în inima mea. Formula pare destul de simplă: îți trebuie o premisă științifico-fantastică dincolo de legile fizicii și o poveste ușor de urmărit, populistă, preferabil de dragoste. În Upside Down, acțiunea se petrece pe două planete gemene (la propriu), care orbitează în jurul aceluiași soare, dar fiecare cu propriul câmp gravitațional, iar povestea de dragoste este pe un tipar arhi-cunoscut: Adam (Jim Sturgess) este din Lumea de Jos, unde stau săracii exploatați, iar Eden (Kirsten Dunst) este din Lumea de Sus, al celor privilegiați. Dar relația lor este/pare imposibilă, fiindcă fiecare „ascultă” de gravitația planetei proprii, iar dacă încearcă să își inverseze gravitația încărcându-se cu greutăți de materie din lumea cealaltă încep să ia foc în mai puțin de o oră. Asta ca să nu mai vorbim de interdicția contactelor inter-planetare.

De la început vreau să spun că Upside Down nu este chiar la nivelul celor mai reușite și mai inventive SF-uri de nișă din ultima vreme. Source Code conduce detașat la această categorie, dar acest film nu reușește nici măcar să îl depășească pe In Time (cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere). Principala problemă în cazul de față este un scenariul slăbuț și o proastă negociere a ponderii pe care fiecare moment o are în filmul întreg. De exemplu, munca de birou al lui Adam ocupă mai mult timp decât curtea pe care i-o face lui Eden, iar câteva secvențe de acțiune încep și se termină brusc, aproape fără legătură cu restul lucrurilor care se întâmplă (de referință ar fi confruntarea în stil video game în interiorul scheletului unui zeppelin, greu se situat în timp și spațiu față de evenimentele din jur).

Un singur lucru salvează acest film – extraordinarele imagini, create prin combinarea unor peisaje și efecte digitale cu decoruri create în studio și inventivitatea vizuală a realizatorilor, care își imaginează două piscuri din două lumi diferite întâlnindu-se la câțiva metri distanță, un plonjon între două lumi sau o scenă de dragoste în care cei doi parteneri își anulează gravitația reciproc, plutind încolăciți în aer. Și ar fi nedrept să nu amintesc de Kirsten Dunst (despre care nu putem să uităm ca anul trecut a jucat într-un alt film cu un joc de planete) – rolul făcut de ea aici este mult peste ce ne-am aștepta de la un astfel de film. În scenele ei de început, arată un fel de tristețe reținută, care nu este evidentă pentru alte personaje, dar este evidentă pentru noi, spectatorii, care îi știm trecutul, pe care suntem pe cale să aflăm – deși ajungem să intuim deja din expresiile ei – că ea nu și-l mai amintește.

Vizionati trailer: